Anonim
care este mesajul global al textului cea de pe urma noapte la roma,scrisa de Oidiu.
×
Răspuns
alexa
citeste poezia
CEA DE PE URMĂ NOAPTE LA ROMA
Când îmi răsare-n minte imaginea cea tristă
A nopţii de pe urmă din Roma,-n care eu
Am părăsit acolo atâtea lucruri scumpe,
Din ochii mei ş-acuma curg lacrimi, curg mereu.
Era aproape ziua când Cezarul dăduse
Poruncă din hotarul Italiei să plec.
Nici timp eu n-avusesem să mă gătesc de cale,
Nu-mi sta la drum nici mintea: eram înmărmurit!
Nici sclavi nu-mi alesesem, nici soţ de pribegie,
Nici bani nu-mi pregătisem, nici straie de proscris.
Eram ca omul care, trăsnit din cer de Joe,
Viează, dar nu ştie, sărmanul, că e viu.
Când nourul acesta mi-l risipi din suflet
A mea durere însăşi, când mi-am venit în ori,
Am zis atunci adio mâhniţilor prieteni.
Ce mulţi erau odată! Acuma... numai doi!
Plângeam, plângea femeia şi mă strângea în braţe,
Şi plânsu-i ca o ploaie obrazul i-l brăzda,
Pe când a mea copilă pe libicele ţărmuri
De soarta mea cea tristă nimica nu ştia.
Ce vaiete, ce plânset se auzea oriunde
Îţi întorceai privirea, şi bocet... ca la mort!
Toţi mă jeleau: bărbaţii, femeile, copiii,
Şi ud era de lacrimi în casă orice colţ.
Pot eu de-un mic exemplu s-alătur unul mare?
Aşa era şi Troia la pustiirea ei.
Nici glas de om prin noapte nu s-auzea, nici câine
Lătrând; în slavă, luna mâna fugarii săi.
Spre ea nălţându-mi ochii ş-apoi spre Capitoliul
Ce-a fost - zadarnic însă! - vecin cu Larii mei,
,,O, zeităţi din sfinte locaşuri, zic, o, temple,
Pe care eu cu ochii, ah! n-o să vă mai văd,
O, zeilor din nalta cetate-a lui Quirinus,
În veci de veci, adio, adio eu vă zic!
Deşi-i târziu acuma, rănit, să mai iau scutul,
Scutiţi de orice ură acest exil al meu,
Şi zeului să-i spuneţi de oarba-mi rătăcire:
Greşeal-a fost, nu crimă; voi, zei, prea bine-o ştiţi,
Dar vreau acum s-o ştie ş-acela ce mă ceartă,
Şi, de se-mbună zeul, ferice pot să fiu."
Aceasta mi-a fost ruga. Soţia-mi şi mai tare
Se roag-atunci, cu glasul în lacrimi înecat.
Apoi, la zeii casei ea cade despletită,
Sărută vatra stinsă, cu buza tremurând,
Şi multe, multe spune, dar surzi rămân Penaţii;
În van ea cere milă spre jalnicul ei soţ.
Era adâncă noaptea şi nu-mi da pas să-ntârzii.
Se întorsese Carul cu oiştea în jos.
Ah! ce să fac? Iubirea de patria mea dulce
În noaptea cea din urmă nu mă lăsa să plec.
Când se grăbea vreunul, eu îi ziceam: ,,Ce zor ai?
Gândeşte-te de unde şi încotro te duci!"
Şi eu ades pe mine mă înşelam, spunându-mi
C-am hotărât plecării un ceas mai potrivit.
Păşii pe prag de trei ori şi mă-ntorsei de trei ori:
Îmi asculta picioru' al inimii îndemn!
Tot le ziceam adio şi iar stăteam de vorbă,
Îi sărutam la urmă şi tot nu mai plecam!
Dădeam aceleaşi sfaturi şi eu pe mine însumi
Mă amăgeam, cu ochii la tot ce-aveam mai scump.
Mi-am zis pe urmă însă: ,,Am drept să mai întârzii:
Nu plec din mândra Romă la barbarii de sciţi?
Pierdută-i pentru mine pe veci a mea soţie
Şi casa mea pierdută şi toţi ai mei, şi voi,
Cărora, ca un frate, v-am dat a mea iubire,
O, inimi scumpe mie, prieteni ca-n poveşti!
Să vă mai strâng în braţe, căci poate niciodată
N-o să mai pot; clipita aceasta e-un câştig."
Dar nu e timp să-ntârzii, las vorba ne-mplinită
Şi mai sărut o dată pe cei ce-mi sunt mai dragi.
Pe când plângeam noi astfel, pe boltă răsărise
Şi steaua mea funestă, Luceafărul de zi.
Mi s-a părut atunce că mă dezbin în două
Şi că din trup o parte acolo mi-a rămas,
Ca Mettius albanul, a căruia trădare
O răzbunară caii, rupându-l în bucăţi.
Atunci un vaier jalnic, un gemet se ridică,
Ai mei se bat cu pumnii în pieptul dezgolit;
Atunci a mea soţie de umeri mi s-agaţă
Şi-mi spune-aceste vorbe în hohote de plâns:
,,O! nu te las din braţe, vom merge împreună,
Şi eu sunt exilată, te voi urma-n exil.
Şi eu pot merge-acolo, la marginile lumii:
Corăbiei fugare povară nu-i voi fi.
Pe tine-acum mânia Cezarului te-alungă,
Pe mine-a mea iubire: ea e Cezarul meu!"
Aşa cerca să facă. Cercase şi-nainte,
Şi greu s-a dat bătută: spre-a-mi sta în ajutor.
Eu ies - mai bine-aş zice c-au scos un mort din casă!
Eu ies, cu barba mare, cu pletele vâlvoi.
De ea, aşa se spune, că neguri de durere
I-acoperiră ochii şi-n leşin a căzut.
Când se trezi pe lespezi de marmură ca gheaţa
Şi se sculă cu părul de pulbere-ntinat,
Jeli cumplita-i soartă şi vatra părăsită
Şi tot chema anume pe cel ce-i fu luat.
N-ar fi gemut ea astfel chiar dacă pe-a ei fiică
Sau chiar pe mine însumi m-ar fi văzut pe rug.
Şi ea a vrut să moară, nimic să nu mai simtă,
Dar numai pentru mine în viaţ-a mai rămas.
Trăiască dar, fiindcă aşa a vrut ursita,
Şi scut mereu să fie sărmanului proscris!
CEA DE PE URMĂ NOAPTE LA ROMA
Când îmi răsare-n minte imaginea cea tristă
A nopţii de pe urmă din Roma,-n care eu
Am părăsit acolo atâtea lucruri scumpe,
Din ochii mei ş-acuma curg lacrimi, curg mereu.
Era aproape ziua când Cezarul dăduse
Poruncă din hotarul Italiei să plec.
Nici timp eu n-avusesem să mă gătesc de cale,
Nu-mi sta la drum nici mintea: eram înmărmurit!
Nici sclavi nu-mi alesesem, nici soţ de pribegie,
Nici bani nu-mi pregătisem, nici straie de proscris.
Eram ca omul care, trăsnit din cer de Joe,
Viează, dar nu ştie, sărmanul, că e viu.
Când nourul acesta mi-l risipi din suflet
A mea durere însăşi, când mi-am venit în ori,
Am zis atunci adio mâhniţilor prieteni.
Ce mulţi erau odată! Acuma... numai doi!
Plângeam, plângea femeia şi mă strângea în braţe,
Şi plânsu-i ca o ploaie obrazul i-l brăzda,
Pe când a mea copilă pe libicele ţărmuri
De soarta mea cea tristă nimica nu ştia.
Ce vaiete, ce plânset se auzea oriunde
Îţi întorceai privirea, şi bocet... ca la mort!
Toţi mă jeleau: bărbaţii, femeile, copiii,
Şi ud era de lacrimi în casă orice colţ.
Pot eu de-un mic exemplu s-alătur unul mare?
Aşa era şi Troia la pustiirea ei.
Nici glas de om prin noapte nu s-auzea, nici câine
Lătrând; în slavă, luna mâna fugarii săi.
Spre ea nălţându-mi ochii ş-apoi spre Capitoliul
Ce-a fost - zadarnic însă! - vecin cu Larii mei,
,,O, zeităţi din sfinte locaşuri, zic, o, temple,
Pe care eu cu ochii, ah! n-o să vă mai văd,
O, zeilor din nalta cetate-a lui Quirinus,
În veci de veci, adio, adio eu vă zic!
Deşi-i târziu acuma, rănit, să mai iau scutul,
Scutiţi de orice ură acest exil al meu,
Şi zeului să-i spuneţi de oarba-mi rătăcire:
Greşeal-a fost, nu crimă; voi, zei, prea bine-o ştiţi,
Dar vreau acum s-o ştie ş-acela ce mă ceartă,
Şi, de se-mbună zeul, ferice pot să fiu."
Aceasta mi-a fost ruga. Soţia-mi şi mai tare
Se roag-atunci, cu glasul în lacrimi înecat.
Apoi, la zeii casei ea cade despletită,
Sărută vatra stinsă, cu buza tremurând,
Şi multe, multe spune, dar surzi rămân Penaţii;
În van ea cere milă spre jalnicul ei soţ.
Era adâncă noaptea şi nu-mi da pas să-ntârzii.
Se întorsese Carul cu oiştea în jos.
Ah! ce să fac? Iubirea de patria mea dulce
În noaptea cea din urmă nu mă lăsa să plec.
Când se grăbea vreunul, eu îi ziceam: ,,Ce zor ai?
Gândeşte-te de unde şi încotro te duci!"
Şi eu ades pe mine mă înşelam, spunându-mi
C-am hotărât plecării un ceas mai potrivit.
Păşii pe prag de trei ori şi mă-ntorsei de trei ori:
Îmi asculta picioru' al inimii îndemn!
Tot le ziceam adio şi iar stăteam de vorbă,
Îi sărutam la urmă şi tot nu mai plecam!
Dădeam aceleaşi sfaturi şi eu pe mine însumi
Mă amăgeam, cu ochii la tot ce-aveam mai scump.
Mi-am zis pe urmă însă: ,,Am drept să mai întârzii:
Nu plec din mândra Romă la barbarii de sciţi?
Pierdută-i pentru mine pe veci a mea soţie
Şi casa mea pierdută şi toţi ai mei, şi voi,
Cărora, ca un frate, v-am dat a mea iubire,
O, inimi scumpe mie, prieteni ca-n poveşti!
Să vă mai strâng în braţe, căci poate niciodată
N-o să mai pot; clipita aceasta e-un câştig."
Dar nu e timp să-ntârzii, las vorba ne-mplinită
Şi mai sărut o dată pe cei ce-mi sunt mai dragi.
Pe când plângeam noi astfel, pe boltă răsărise
Şi steaua mea funestă, Luceafărul de zi.
Mi s-a părut atunce că mă dezbin în două
Şi că din trup o parte acolo mi-a rămas,
Ca Mettius albanul, a căruia trădare
O răzbunară caii, rupându-l în bucăţi.
Atunci un vaier jalnic, un gemet se ridică,
Ai mei se bat cu pumnii în pieptul dezgolit;
Atunci a mea soţie de umeri mi s-agaţă
Şi-mi spune-aceste vorbe în hohote de plâns:
,,O! nu te las din braţe, vom merge împreună,
Şi eu sunt exilată, te voi urma-n exil.
Şi eu pot merge-acolo, la marginile lumii:
Corăbiei fugare povară nu-i voi fi.
Pe tine-acum mânia Cezarului te-alungă,
Pe mine-a mea iubire: ea e Cezarul meu!"
Aşa cerca să facă. Cercase şi-nainte,
Şi greu s-a dat bătută: spre-a-mi sta în ajutor.
Eu ies - mai bine-aş zice c-au scos un mort din casă!
Eu ies, cu barba mare, cu pletele vâlvoi.
De ea, aşa se spune, că neguri de durere
I-acoperiră ochii şi-n leşin a căzut.
Când se trezi pe lespezi de marmură ca gheaţa
Şi se sculă cu părul de pulbere-ntinat,
Jeli cumplita-i soartă şi vatra părăsită
Şi tot chema anume pe cel ce-i fu luat.
N-ar fi gemut ea astfel chiar dacă pe-a ei fiică
Sau chiar pe mine însumi m-ar fi văzut pe rug.
Şi ea a vrut să moară, nimic să nu mai simtă,
Dar numai pentru mine în viaţ-a mai rămas.
Trăiască dar, fiindcă aşa a vrut ursita,
Şi scut mereu să fie sărmanului proscris!
Mulțumesc 0
Anonim așteaptă ajutorul tău.
Adaugă răspunsul tău și câștigă puncte.