Cine ma poate ajuta cu rezumatul *scurt* de la "Amintiri dintr-o calatorie" de Calistrat Hogas? Va rog!

Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi. Iată pentru ce eu și tânărul meu tovarăș de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munți și în răgaz, de la Piatra pân' la Dorna, lăsând la o parte drumul mare.

În ziua de șase iulie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele de drum așezate în o boccea de forma unei raniți soldățești, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se încrucișau pe pieptul nostru: la șoldul stâng câte un revolver, în dreapta câte un baston sănătos, și la picioare opinci de piele roșie, legate cu șferi negre de lână de capră, care ne înfășurau în spirală pulpa până la genunchi peste un colțun negru de lână vrâstat cu roș. O pălărie neagră și mare putea, la nevoie, să mă apere și de ploaie și de soare. Tovarășul meu, în loc de pălărie, avea pe cap un chipiu de uniformă, iar drept strai mai gros de lână era îmbrăcat cu o venghercă de doc alb.

În revărsatul zorilor plecarăm. Deocamdată trebuia să mergem la Almaș. Fiind însă mai dinainte hotărât între noi de a ne feri de drumul mare, nu cunoșteam o potecă sau un drum mai scurt pentru ținta noastră. Ajunsesem la barieră. Nici un suflet de om nu era încă deștept; numai câțiva câini, prea harnici poate, își făceau datoria bătând la noi, sau -mai bine zis — la neobișnuita noastră îmbrăcăminte de drum.

Venghercă — tunică.
Oricum însă, eu găseam de vină pe tovarășul meu, care avuse ciudata idee de a mărita straiele de sublocotenent cu opincile, bastonul și bocceaua din spate; și mă sileam a-l face să priceapă că numai pentru dânsul făceau câinii atâta gălăgie. Apucarăm la stânga pe prundul Cuejdiului înspre Dărmănești, fără să știm dacă am apucat bine sau rău. Norocul însă ține cu drumețul: la câțiva pași, pe prispa unei case albe, gospodarul și gospodina dormeau sub o plapumă, lipiți unul de altul pentru a putea să înfrunte, după socotința mea, răcoarea dimineții; căci, deși în iulie, dimineața din ziua de șase era totuși destul de rece; ei dormeau duși și se legănau poate în visuri fericite; noi însă, și mai cu seamă eu, fără respect pentru toate aceste nimicuri și fără nici o ceremonie, mă apropiai de dânșii, ridicai cu bățul plapuma de pe nasul gospodarului, care dormea la margine, îl împinsei puțin, îl trezii și, fără a-i da bună dimineața cel puțin, îl întrebai scurt despre drumul la Almaș. Foarte rar se întâmplă cuiva să vadă o figură mai elocventă decât acea a omului meu; un psiholog ar fi scris volume întregi, eu însă cred de ajuns a spune că e — psihologicește vorbind — de mare interes înfățișarea unei figuri ce trece de la adânca liniște a unui somn fără de grijă la izbitoarea întipărire a unei surprinderi. Ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul lui a fost, desigur, mai iute decât fulgerul; destul că, cu niște ochi de două ori mai mari decât cei ce poate-i avea de obicei, cu o față lungă și speriată și neputându-se lămuri de unde și cum răsărisem noi așa ca din pământ, se uită la noi, măsurându-ne cu privirea-i zăpăcită, de sus până jos și îndesându-se tot mai tare spre perete, ca și cum ar fi voit să scape de o vedenie supărătoare. Biata femeie, strâmtorată astfel și buimacă de somn, începu a se întoarce sub ogheal și a îngăima vorbe neînțelese, care nu puteau fi decât niște puternice protestări conjugale... Pentru a sfârși mai iute cu toate acestea, îl întrebai încă o dată pe gospodar despre drumul la Almaș.

Ogheal — plapumă.
— Pe aici, ne răspunse el în cele din urmă, arătându-ne spre deal; și spre acolo apucarăm și noi.

Desigur că speriatul nostru cicerone ne va fi urmat multă vreme cu privirea. Noi însă nu ne mai uitarăm îndărăt, ci ne urmarăm drumul pe prundiș, sărind ca niște capre peste bolovani, cursuri de apă, bălți și gloduri. Dimineața era măreață și ne vestea o adevărată zi de iulie. Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adânc și limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuiseră și cel mult dacă îndrăzneața Stea a Ciobanului mai înfrunta, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundau răsăritul depărtat. Nici un vânt nu mișca aerul, și grâul, în lanurile de aur, stătea tot atât de neclintit ca și firul de iarbă din fânețele înflorite. Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau întregii firi o nespusă frăgezime. Totul începuse a se deștepta sub întâile raze ale zilei, dar totul era cuprins de o liniște, de o tăcere, de un fel de înmărmurire solemnă: și firea întreagă părea că se află în o religioasă așteptare. La răsărit se ivea geana de aur și de purpură a unui soare tânăr, care într-o clipă șterse într-o nemăsurată depărtare umbra de pe fruntea munților neguroși. Noi ne urmarăm drumul cu sufletul stăpânit de măreția priveliștii, iar rarii drumeți ce întâlneam, și pe care-i lăsam în urmă, după ce ne doreau cale bună, se uitau lung și mirați după noi.

Spre a merge la Almaș pe drumul mare, ar fi trebuit să suim Dealul Balaurului, ce se ridică dincolo de Dărmănești. Lucrul acesta însă nestând în planul nostru, de la o vreme cotirăm de la Dărmănești, la stânga, spre Gârcina, pentru a tăia peste dealuri, pe drumul de picior. Drumul acesta ne duse spre Gârcina până la biserica din sat, de unde trebuia să ne îndreptăm către Almaș: în drum ne întâlnirăm cu preotul locului, care mergea cu un țăran la un ogor din apropiere. Pe preot îl cunoșteam și-l întrebai de drumul ce trebuia să apucăm, ca să ieșim la Almaș. După ce căpătarăm lămuririle trebuincioase, plecarăm înainte. În urmă tocmai, am aflat că țăranul ce însoțea pe preot era ajutorul de primar al comunei Gârcina și că, văzându-ne așa de neobișnuit îmbrăcați, își aduse aminte că în cercul comunei lui are și îndatoriri polițienești. Astfel, după ce ne depărtarăm puțin, se întoarse către preot și-l întrebă dacă ne cunoaște. Preotul, care înțelese bănuielile ajutorului de primar și care voia să glumească puțin, îi răspunse că habar nu are de cine suntem și că nici nu ne-a mai văzut vreodată pe meleagurile acelea. Ajutorul, de cuvânt și totdeauna cu priveghere pentru siguranța publică, căută să afle tot de la preot dacă aveam pașapoarte în regulă. Acesta dete din umeri și-i răspunse foarte serios și cam îngrijit:

— Știu eu? Poate că sunt niște scăpați de la vreun arest; ar fi bine să cauți a te încredința și cu atât mai mult, cu cât aveți, mi se pare, la primărie niște porunci în această privință.

— Că bine zici, părinte! Și nici una, nici două, se întoarse din drum, apucând spre primărie, cu gând de a trimite câțiva vătăjei în urma noastră, ca să ne prindă și să ne ducă la comună. Preotul, văzând că gluma se îngroașă, îl lăsă să meargă puțin, apoi începu a râde cu hohot și-l chemă înapoi, spunându-i cine suntem.

— Să mă bată Dumnezeu, părinte, zise ajutorul de primar, că, de nu-mi spuneai sfinția-ta sau de-i întâlneam singur, îi legam burduf și-i duceam la comună, ca să le cercetez pașapoartele. Cine dracu i-a îndemnat să se îmbrace ca niște marchidani și să cutreiere satele? Văzut-ai pe cel mai tânăr? Tuns, cu chipiu de uniformă, cu opinci și cu bocceaua în spate, parcă era un dezertor. La Gârcina i-ai scăpat sfinția-ta; da nu știu cine are să-i scape la alte comuni.

Și țăranul avea dreptate: cel întâi nespălat avea tot dreptul să ne întrebe de pașapoarte sau cel puțin de biletele de identitate.

Marchidan — negustor ambulant de mărunțișuri.
În timpul acesta noi ne urmam drumul liniștiți, tăind de-a lungul Gârcina, un sat și de munte, și de câmp; de munte, fiindcă nu se mai sfârșește, de câmp, fiindcă sunt casele foarte dese. Străbăturăm deci satul acesta sau, mai bine zis, această nesfârșită stradă de case țărănești, prin care cineva merge aproape două ceasuri cu credința, de la o vreme, că celălalt capăt trebuie să fie pe lumea cealaltă. În adevăr, până ce să ajungem la jităria despre miazănoapte, sudoarea ne înmuiase trupurile și ciuda ne cuprinsese sufletele. Băltoacele verzii, miasmatice și adânci, care împănau drumul în lung și în lat, ne sileau la sărituri gimnastice și de preciziune peste golurile destul de mari dintre bolovanii puși în rând pe marginea acestor băltoace. Nenorocit piciorul greoi sau neghibaci, care n-ar fi avut în el ceva din firea caprelor! O baie de glod, până la genunchi, ar fi fost neînlăturată. Noi însă, din fericire, eram deprinși cu aceste punți de un alt soi și le trecurăm pe toate fără greș.

Ieșiți afară din sat, răsuflarăm în sfârșit și ne urmarăm drumul spre Almaș pe poteca de picior, ce taie dealurile de-a curmezișul între răsărit și miazănoapte. La dreapta se întinde un șir de coline cu povârnișuri dulci și acoperite cu sămănături, fânețe și ciritei ; la stânga colinele se schimbă în dealuri, și, mai departe, între apus și miazănoapte, dealurile devin munți, al căror lanț umple întregul cerc al vederii din partea aceea. După un mers grabnic de două ceasuri și mai bine, ieșirăm pe creasta unui deal lutos și sfărâmat, care se ridică la o mică înălțime deasupra Almașului. Scoborârăm în sat, trecând pârâul cu același nume, și merserăm la micul schit de călugărițe, care se află din sus de curtea boierească.

Starița schitului era rudă cu tovarășul meu de drum și, prin urmare, de la sine se înțelege că furăm cu deosebită cinste primiți. E foarte atingător lucru să vezi cu câtă bunăvoință și cu câte jertfe chiar se îndeplinesc datoriile ospitalității în aceste schituri locuite de câteva femei sărmane. Poate că adevăratele învățături evanghelice au și ele cuvântul lor, în aceste locuri, cel puțin. Furăm deci cu mare dragoste ospătați și găzduiți până a doua zi.

Jitărie — bariera unui sat.
Ciritei — tufiș de copăcei.
De la Almaș, trebuia să mergem la Horaița, dar, fiindcă nu cunoșteam drumul, furăm nevoiți a cere la starița schitului pe cineva care să ne călăuzească. Acesta fu lucrul cel mai ușor, de vreme ce maica Filofteia se părea că nu are în mânăstire altă însărcinare decât pe acea de călăuză. Ne gătirăm și plecarăm. Călăuza mergea înainte și noi după ea. Și acum mi se pare că văd aievea pe maica Filofteia: era o femeie de statură mijlocie, mireană la trup și numai la cap călugăriță. Poate că acesta era portul ei de drum, noi ne dădurăm însă cu socoteala că ea ar fi trebuit să nu-și pună niciodată altă îmbrăcăminte... Avea maica Filofteia niște ochi căprii și mari, care te tăiau în suflet cu ascuțișul privirii lor și care, deși trecuți în vârstă, ardeau totuși de focul unei tinereți mistuite de văpaia unor patimi înădușite. Gura ei cam mare și buzele ei, deși vestejite, dar totuși destul de cărnoase, făceau să te gândești fără voie la păcătoasa biblică care ar fi aruncat peste umerii desfrâului său haina cuvioasă a mironosițelor. Chiar fața ei boțită sporea înfățișarea ațâțătoare a întregului și te făcea să ți-o închipui cu douăzeci de ani în urmă... De sub comănac, îi ieșea pe tâmple, în semicercuri, părul ei cărunt, dar așezat totuși și pieptănat cu multă îngrijire. Ce păcat că nu era negru acest păr!...

Ea era tăcută, noi tăcuți; ea gândindu-se la cine știe ce, eu cu capul plin de socoteli lumești, ne urmam drumul pe pârâul Almașului la deal. Căldura miezului de iulie era covârșitoare și ar fi fost cu neputință de înfruntat, dacă umbra pădurilor n-ar fi stâmpărat-o puțin. Din când în când, ne opream la umbră spre a ne odihni: călăuza noastră însă ne găsea prea bicisnici, și avea dreptate; dacă cineva ar fi avut fantezia să se uite la picioarele ei, care, fără să roșească câtuși de puțin, se iveau, până mai sus de glezne, de sub fusta ei scurtă de cit, și, mai mult încă, dacă s-ar fi urcat cu închipuirea ceva mai sus, ar fi găsit, în loc de picioare, niște fuse de oțel, care, lipsite de rotunjimea plină a tinereții și fără caracter pământesc, puteau să se miște în mod mecanic fără sfârșit. Această femeie zbura, nu mergea. Ș-apoi maica Filofteia avea credința deplină a darului său... Pe drumul ce țineam noi, se întâmplase, cu câteva zile mai înainte, niște prădăciuni sau, mai bine zis, niște potlogării. Luase, de pildă, un oarecine îmbrăcat într-un suman rupt traista cu făină din spatele unui gușat, îi dăduse câțiva pumni și se mistuise în pădure; sau întâlnise un altul pe o proastă, îi luase legătura cu fasole și se făcuse iarăși nevăzut. De aceste neajunsuri se temea maica Filofteia să nu ni se întâmple și nouă, și se hotărî, deci, să facă pentru noi o rugăciune de drum, spre a ne ajuta Cel-de-Sus ca să ajungem teferi și netulburați de nime la ținta călătoriei noastre. Își scoase, prin urmare, mătăniile din sân și, ca și cum ar fi vorbit cu sine însăși, începu a șopti o rugăciune, însoțind acest monolog intim cu niște cruci mari, îndesate și cu evlavie însemnate pe toate cele patru puncte cardinale ale persoanei sale. Din când în când, făcea și câte o mătanie spre răsărit, lipindu-și cu sfințenie fruntea de pământ. În timpul acesta, noi ne urmam drumul sărind peste pâraiele ce ne tăiau mersul sau trecând pe sub giganticii brazi răsturnați de vijelie ori de moarte naturală și care, rezemați cu vârfurile lor pe înălțimea brazilor dimpotrivă, alcătuiau, pe deasupra capetelor noastre, niște uriașe punți aeriene, aruncate de însuși Dumnezeu pentru sălbaticii și sperioșii locuitori ai pădurilor neumblate.

Către asfințit, sosirăm la Horaița, unde furăm primiți cu oarecare răceală de către egumenul mânăstirii, care stătea în cerdac la aer curat.

Din întrebările și răspunsurile obișnuite despre sănătate, ne puturăm lămuri că sfinția-sa suferea de un gutunar și că, prin urmare, întreaga sa veselie sufletească înghețase sub această răceală din părțile înalte ale persoanei sale; totuși ni se porunci un borș cu chitici și un pui de mămăligă, nimicuri care toate se mistuiră iute sub flămândele noastre linguri și furculiți... Ce voiți? devenisem la drum mai mâncăcioși decât evanghelistul Ion; atâta numai că părintele egumen nu știa că pofta de mâncare e o virtute cu totul biblică și că, mai la urmă, e foarte îndoielnic lucru să se fi săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, ba încă să mai fi rămas și douăsprezece coșuri de fărmături!... Bine sau rău, astâmpărarăm cârceii de foame ai stomacului nostru și merserăm apoi în biserică, spre a vedea mai de aproape această zidire, pe care o cunoșteam numai din nume. Pe din afară nu e decât un masiv de piatră văruit cu galben, în care nu se vede nici o idee arhitectonică: deasupra, o ceată de turnuri ce nu se înțeleg între ele, își dau brânci și se îndeasă unele în altele, spre a nu cădea, pare că, jos de pe masivul de sub picioarele lor. Pe dinlăuntru, zidurile sunt stropite cu albastru și galben, iar pictura e puțină și proastă; toți sfinții și toate sfintele, cu Iisus Hristos în frunte, sunt ieșiți de sub penelul aceluiași iconar rus care a zugrăvit mai toate vechile noastre biserici.

În aceste locuri, oriîncotro te întorci, te împresoară singurătatea, la hotarele căreia viața se pare că expiră. Omul împrumută aici mutismul de la arborii în mijlocul cărora trăiește, așa încât cele mai guralive ființe din aceste locuri sunt numai lăstunii, care zboară în stoluri negre înainte de apusul soarelui și se învârtesc țipând în jurul turnurilor albe și neclintite ale bisericii.

Nu departe de Horaița, pe un munte despre miazăzi, se află Horaița Mică sau Horaicioara: schitul acesta e un adevărat cuib de vultur aninat în crăpătura unei stânci aeriene. El stă mai totdeauna ascuns între nori și, numai când aceștia se desfac, schitul se zărește albind dintre brădișul negru.

În zori, a doua zi, apucarăm drumul Văraticului. Călăuzul nostru, un băietan ca de cincisprezece ani, nu știa decât pe cel mai lung și mai rău; pe acela deci apucarăm și noi. Cât merserăm prin umbră, drumul fu plăcut. Fagi și paltini cât lumea de bătrâni, cu trunchiuri albe și goale, își împreunau sus de tot frunzișurile lor și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și verdeață. Singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care se taie, suspinând, pare că dureros, în frunza ascuțită a bradului; și glasul acesta are un farmec nespus...

Toți câți trecuseră pe aici, călători poate ca și mine, își zgâriaseră numele lor în scoarța netedă a fagilor. Cu drept sau fără drept, găseam vinovați, în gândul meu, pe toți acești zgârietori de copaci, care avuseră deșertăciunea vrednică de râs de a-și eterniza numele în pustiu; și cu atât mai mult îi găseam vinovați, cu cât mi se părea mie că urma omului în aceste locuri răpea ceva din măreția singurătății și se amesteca jignitor în sublimul întregului.

Peste puțin, scăpătarăm de la umbră și ieșirăm într-un luminiș de seminceri. Ne aflam în parchetele de pe Cracăul-Negru. Din depărtare, prin aerul sec, ajungea până la noi glasul omului și al toporului. Din când în când, o trăsnitură colosală umplea văile munților: erau fagii, paltinii sau brazii amețitor de înalți, care, în căderea lor prăpăstioasă, sfărâmau și doborau tot în calea lor. Ziua era la amiază și un aer înflăcărat ne înconjura din toate părțile. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; cu toate acestea noi ne urmam drumul pe hogașul săpat de butuci în coasta muntelui și, numai cât în răstimpuri, eram siliți a ocoli, prin smiduri , băltoacele glodoase și verzii ce ne tăiau drumul. Eram atât de grăbiți să poposim undeva la umbră, încât nici nu mai băgam în seamă pe un întreg popor de broscoi cu ochi holbați și verzi, care — ieșiți pe jumătate din umedele și glodoasele lor locuințe — ne salutau orăcăind și apoi dispăreau iute la apropierea noastră.

După ce ne oprirăm puțin la o colibă părăsită, cumpănirăm în valea Cracăului. Ajunși la acest pârâu limpede ca o picătură de rouă, ne stâmpărarăm setea și începurăm iarăși a urca, de-a

Smid, smidă — desiș format din copaci tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc.
curmezișul, un șir de coline lutoase și seci, acoperite cu tufari de aluni, mesteacăni și arini. De pe cea din urmă colină ce se înalță deasupra Văraticului, o întinsă priveliște se deschise ochilor noștri: sub noi, Valea-Sacă se răsfăța cu casele ei albe și curate între două dealuri acoperite cu grădini, fânețe și semănături. Mai departe, între răsărit și miazăzi, Bălțăteștii, cu mărețele-i grădini și așezămintele sale de băi, păreau că vor să se ascundă după nesfârșitele șiruri de plopi înalți de mesteacăni blonzi și de brazi posomorâți; cu toate acestea, o rază de soare, căzută din cer peste acest cuib de zână pierdut între îndoiturile verzi ale dealurilor, răsfrângea până la noi lumina strălucitoare de pe plăcile metalice cu care e acoperit. În față, orizontul era închis de cele din urmă ramuri ale râpoșilor munți de marnă cenușie ai Neamțului, care se întindeau ca o fâșie de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat... La picioarele lor, orașul alb cu pârâul său limpede scânteia sub lumina soarelui. Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemișcată și gânditoare pare că vestita Cetate a Neamțului, cetatea lui Ștefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute. Stăturăm deci la umbra unui mesteacăn, spre a ne odihni și a ne sătura ochii și sufletul de această măreață priveliște și, când soarele aproape scăpătase după Ciungi, intrarăm în Văratic.

DE LA VĂRATIC LA SĂCU[modifică]
Cine nu cunoaște această mânăstire de călugărițe și care călător nu are de spus un cuvânt pentru ea?

Era pe timpul băilor, și în tot anul o mulțime de oaspeți, din toate părțile Moldovei mai cu seamă, își petrec aici lunile de vară; prin urmare, nu ne mirarăm deloc când văzurăm, pe drumul mânăstirii, încrucișându-se moda lumească cu uniforma bisericească: rochia cu rasa, comănacul cu pălăria, mâna goală cu mănușa, mătăniile cu evantaliul, umilitul papuc pe talpă cu îndrăznețul călcâi Louis Quinze, negrul posomorât cu toate culorile din lume, găitanul cu dantelele, smerenia cu îndrăzneala și, în urma tuturor, ipocrizia cu sufletul fără ascunsuri!!... Și multe încă aș mai fi văzut, dacă foamea nu mi-ar fi dat pinteni și nu m-ar fi silit să sui scările lustruite ale arhondaricului. O veche mironosiță a lui Hristos stătea jos la capătul de sus al scărilor și își odihnea, dormitând, imensitatea greoaie a trupului său...

Când furăm aproape de ea, își ridică spre noi, cu o lene aristocratică, privirile-i spălăcite și verzii...

— Blagoslovește, măicuță, zisei eu, închinându-mă după cuviință.
— Domnul! răspunse ea alene și trăgănat, întinzându-mi spre sărutare dosul alb și grăsuliu al dreptei sale, cu mătănii cu tot.

Sărutai cu o prefăcută evlavie această dreaptă care, dacă nu mirosea tocmai a smirnă și a tămâie, apoi mirosea cel puțin a un parfum obișnuit pe vremuri, care-mi pătrunse până-n creieri; totuși actul acesta de smerenie ne sluji drept pașaport pentru arhondaric, unde ni se dădu casă și masă.

Stăturăm două zile în Văratic. Cu această împrejurare mă putui încredința că oaspeții obișnuiți ai mânăstirii aveau cuvânt să petreacă aicea câte o lună sau două. În adevăr, aerul, apa, preumblările, societatea chiar sunt atâtea lucruri care îndeamnă pe mulți a ieși din vârtejul orașelor mari și a căuta odihna sufletească în aceste locuri însuflețite de o viață mai dulce și mai tihnită.

Toaca, cu glasul său cicălitor și subțire, clopotul, cu vocea sa gravă, rară și sonoră, sunt capii de familie ai acestui furnicar de ființe negre, care foiesc repede în toate părțile, fără zgomot, cu papucii lor de talpă și cu mătăniile în mâini. După glasul lor se regulează toate îndeletnicirile văzute și nevăzute ale comunității. E totuși foarte greu pentru un străin să pătrundă în toate amănunțimile vieții călugărești. Un călător nu poate vedea, mai întotdeauna, decât numai coaja monahismului. Astfel, dacă ieși dimineața în medeanul din fața mânăstirii, unde se vinde și se cumpără, dacă străbați ziua cărările și drumurile ce se încrucișează și se taie în toate părțile, dacă mergi în biserica cea mare la vecernie, utrenie sau liturghie, dacă te duci pe la cunoștințe ziua sau seara, nu vei putea întâlni decât figuri paragrafisite, gheburi, zbârcituri, ochelari, cataruri cronice, reumatismuri, gingini goale, dinți falși, guri înfundate, bărbi ascuțite, peri albi și... fățarnică smerenie. Cu toate acestea, dacă te întâmpli înlăuntrul mânăstirii, când se face slujba în paraclisul de lângă arhondaric, și dacă îți arunci ochii în sus spre negreața ce umple cerdacul din față, în tihnă și în răgaz poți revedui cu privirea toate acele chipuri femeiești, care în zadar se par că cearcă a se ascunde sub negrele lor camilafce.

Un fel de milă și de durere te cuprinde fără voie când vezi atâta tinerețe, atâta vigoare și atâta frumusețe chiar înmormântate sub mohorâta îmbrăcăminte sacramentală; și tot atunci și tot fără voie, îți pui singur o mulțime de întrebări, la care ortodoxia monahală n-ar putea răspunde decât strângând din umere.

Medean — loc viran, bătătură.
Paragrafisit — învechit, uscat.
Camilafcă — potcap.
E oare cu putință, mă întrebam eu, ca noaptea, care înfășură trupul acestor ființe, să înfășure și inima lor? Acei ochi, porunciți a privi totdeauna cerul, nu privesc ei oare, câteodată, și pământul? Cuvântul scris în carte e oare destul de puternic, ca să șteargă cuvântul scris de natură în inima lor? E cu putință ca rabinii bisericii noastre să fi putut porunci sângelui să circule mai încet, inimii să bată mai rar, și naturii să ceară mai puțin? De când oare s-a ridicat la puterea de dogmă grosolana eroare că carnea poate să muște gura ce o sfâșie?... Ș-apoi, munții Văraticului sunt așa de înalți, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite și de adânci, râurile atât de limpezi, fânețele atât de dese, de înalte și de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie și ochiul călătorului se oprește visător când pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, când pe potirul rumen al unei flori ce se leagănă molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda care, veselă că a izbutit să se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă și-și urmează drumul înainte, scăldându-se în raze de soare. Și, în sânul acestei naturi atât de prietenoase, care-ți varsă în suflet melancolia și visurile, și în inimă beția unui nesfârșit amor, ce vroiți să facă omul și mai cu seamă femeia? A cere acestei din urmă să rămână logodnica veșnic credincioasă a unui mire, care de două mii de ani s-a înălțat la cer, e, desigur, o erezie vrednică de cel mai îndreptățit autodafe .

De altmintrelea, Văraticul nu înfățișează nici o însemnătate istorică și mai nici o tradiție nu se leagă de dânsul. Răposata maică Evghenia Negri a dat la lumină istoricul acestei mânăstiri, cuvânt pentru care nu simțim de nevoie să-l mai facem și noi.

În dimineața zilei a treia, ne îndrumarăm către Sihla, pe poteca Ciungilor, care e cea mai scurtă și cea mai îndemânoasă.

Autodafe — ardere pe rug la care erau condamnați, în timpul inchiziției, cei socotiți eretici.
Dascălul Alecu din Văratic era călăuzul nostru. Fiindcă trecem peste Ciungi, nu e rău să amintim că micul podiș, ce se deschide pe vârful lor, pune la îndemână locuitorilor din vale una din cele mai obișnuite și mai desfătătoare plimbări. S-ar zice că natura a întipărit aicea o dulce și primăvăratică sărutare pe sânul munților iernatici și că, sub această sărutare de nesfârșit amor, au răsărit, ca prin farmec, milioanele de flori strălucitoare, ce acopăr întinderile ondulate și dulci; că sub ea s-a născut acea lină și răcoroasă adiere, ce veșnic suspină în acest loc, și că pâlcurile de mesteacăni, cu ramuri despletite și cu trunchiuri de argint, nu sunt semănate ici și colea decât spre a chema pe drumețul obosit să guste, pe un așternut de flori, o clipă de visuri și de negrăită fericire. Ș-apoi, cine n-a auzit în acest loc pe greierul șuierător și pe cosașul răgușit, locuitori nevăzuți ai miriștii uscate, cântându-și eternul lor cântec sub miezul zilei înflăcărat, cine n-a ascultat aicea pe gaița gâlcevitoare certându-se cu alta pe creanga vreunui fag, acela, desigur, n-a avut prilejul să se îmbete de cel mai dulce și mai dumnezeiesc concert, pe care cântăreții naturii îl execută pe niște note necunoscute încă din scara muzicii omenești. Aici e, fără îndoială, paradisul pământesc al vremurilor noastre și... nici un înger cu sabie de foc nu străjuiește la porțile lui... Adam și Eva pot intra și, după voie, pot ieși fără teamă de strășnicia poruncilor dumnezeiești...

Cu cât înaintam pe drumul Sihlei, cu atât natura devenea mai aspră; ai fi zis că ea-și încruntă privirea și că mustră pe drumețul prea cutezător care îndrăznește să calce peste hotarele pustiului și să tulbure, cu zgomotul pașilor sau al respirării sale, adânca liniște a singurătății. Pe nesimțite, pajiștea înflorită făcu loc unui așternut de foi uscate, care trosneau sub pașii noștri; mesteacănul ne părăsise și bradul sau fagul, cu frunți despoiete de bătrânețe sau de vânturile care veșnic suflă în părțile de sus ale aerului, spintecau văzduhul și se zugrăveau fantastic și trist pe albastrul adânc al cerului. Pe alocurea, poteca se strâmta așa de tare, încât de-abia puteai străbate cu sufletul prin desișul întunecos al unei sihle de carpeni tineri, care alcătuia, de o parte și de alta, doi pereți nestrăbătuți. "Aici, îmi ziceam eu, trebuie să fi aruncat feciorul de împărat peria sfintei Vineri, din care, fără îndoială, a răsărit această pădure, spre a tăia calea zmeoaicei care-l urmărea." Noi înșine, molipsindu-ne de asprimea locurilor ce străbăteam, devenisem tăcuți și gânditori. Cât despre mine unul, gândul meu plecase pe un povârniș fantastic: poate că Aeneas, mergând pe calea iadului, tot astfel de locuri străbătuse. Câteodată, chiar mă așteptam să întâlnesc în cale-mi vreo mare poartă neagră, pe care să citesc cu înșiși ochii mei celebrul:

"Per me si va nella citta dolente." 1
Cu câtă părere de rău însă nu mă trezii eu din această fantezie clasică, apropiindu-mă de Sihla!... Și totuși cu câtă mulțumire nu salutarăm noi întâia rază de lumină, pe care o întâlnirăm în strâmta ei poiană!

Niciodată n-am gustat cu mai mare deliciu și niciodată n-am căutat să sorb cu mai multă lăcomie, prin toți porii ființei mele, lumina și căldura binefăcătoare a cerului.

Sosisem, prin urmare, la Sihla, adică la acel loc pierdut în creierii munților, în care numai vulturul cu zbor îndrăzneț mai străbate, din când în când, pe căile fără de urmă ale aerului. Până atunci, Sihla era pentru mine o închipuire, ce ținea mai mult de domeniul poveștilor. Cunoșteam locul acesta numai din spusele unora și ale altora; și acele spuse atâta se încrucișau și mânau lucrul peste marginile firești, încât totdeauna, când mă gândeam Pe-aici e drumul spre locul durerilor (D a n t e , Infernul) (trad. autorului, ital.).

la Sihla, mi-o înfățișam sub forme și proporții fantastice. Astfel, nu-mi ieșea din minte acel schivnic bătrân ca brazii pădurilor neprihănite, care, autohton al acestor locuri, fusese, poate, zămislit de vreo ursoaică în unire cu suflarea binecuvântată a vreunui vânt de primăvară; îl vedeam mergând și încurcându-se în alba și lunga lui barbă neatinsă încă de vreun pieptene; îl vedeam iarăși împărțindu-și, cu bună învoială, același rug de zmeură cu urșii, sau dând țapilor sălbatici, care-l luau poate drept strămoș al lor, cu însăși mâna sa, cei întâi muguri care plesneau sub calda suflare a primăverii. Frumoasa sf. Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfățișa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipet, cu viața bântuită de aceleași nenorociri; tot ca și aceea, sf. Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulțumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci în locul palatelor aurite unde luxul și desfrâul domneau cu răsfățare; ca și ea, sf. Teodora își scrisese, poate, pe nisip tainele trecutei sale vieți și, tot ca și dânsa, lăsase celui dintâi vânt grija de a spulbera și a duce departe amintirea unui trai zvânturat. Apoi floarea etern nevestejită și albastră ca seninul cerului, la rădăcina căreia domnea veșnică primăvară, în timp ce munții dimprejur crișcau sub iernatica suflare a crivățului, era darul ceresc, darul de mângâiere al sf. Teodora: femeia de lume, devenind sfântă, închinase cerului sufletul său și nu-i ceruse în schimb decât o floare... Până în cele din urmă, sfânta rămăsese tot femeie! Cerul o ascultase și făcuse să răsară pe o așchie de stâncă, într-un strop de țărână, nemuritoarea și minunata floare, care trebuia să fie icoană virtuții statornice și nepătate a sf. Teodora. Apa pământului nelegiuit îi ardea măruntaiele și, prin urmare, ea nu-și alina setea decât cu apa căzută din cer; pentru aceea își săpase, sau -mai bine zis — își zgâriase ea în o stâncă, cu înseși unghiile sale, o mică cisternă pe care nourii văzduhului erau porunciți s-o țină veșnic plină. Caprele sălbatice nu știau locul acestei fântâni și, de l-ar fi știut chiar, n-ar fi putut ajunge până la el.

Am căutat deci să rup haina fantastică, cu care Sihla era îmbrăcată în închipuirea mea, și pentru aceasta trebui să fac eu însumi, cu evlavie, o călătorie la locurile sfinte...

Dacă Sihla nu pășește dincolo de marginile firești, apoi are cel puțin însușirea de a atinge, aproape, culmea de asprime, singurătate și sălbătăcie a celei mai puternice închipuiri. Astfel, cu greu aș putea hotărî soiul feluritelor întipăriri ce-mi lăsară în suflet aceste locuri. Credeam, deocamdată, că am pășit pe lumea cealaltă... atât de singură și de pierdută în creierii munților e sălbatica Sihlă!

De jur împrejur, ca și cum s-ar ținea de mână, stau munții cu piscuri înalte, peste care brădișul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nici o pasăre nu-și îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbătăcia și tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără de sămânță și unde numai brusturul de munte, cu floarea galbenă și lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite, de pe creasta stâncilor înalte, în prăpăstiile negre și fără fund ce se deschid, ca niște guri de iad, sub picioarele lui.

Rareori numai, albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e un vultur prădalnic care ochește poate din înălțimile văzduhului vreo sprintenă veveriță; glasul vântului îți strânge inima... atât e de tânguios și de întristător! S-ar zice că iulie se schimbă aici în fratele mai tânăr al lui decembrie; aceiași ochi, aceeași privire aspră, același glas, aceleași sprâncene încruntate! Numai căruntețea îi lipsește spre a se îndeplini asemănarea.

Întorcând privirea spre apus, îți vine să crezi că un popor de uriași a însuflețit cândva aceste locuri și că, precum odinioară s-a zvârlit munte peste munte spre a se lua cerul cu asalt, tot astfel și aici s-au îngrămădit, una peste alta, acele stânci enorme spre a-și da, poate, pământul mâna cu cerul. Și sunt acele stânci atât de imense, atât de goale și tăiate de niște mâini supranaturale, pe linii așa de lungi și de capricios unghiulate, încât îți aduc amețeală în suflet, îți curmă firul gândirii, te apasă pe creieri și te lasă înmărmurit și mut...

Pe o cărăruie strâmtă și cotigită, pe sub pereții de stâncă sură, care se pierdeau în văzduh deasupra capetelor noastre, suirăm la deal, călăuziți de octogenarul și singuraticul călugăr al Sihlei, spre a vizita locurile mai însemnate din împrejurime.

Merserăm deci la peștera sf. Teodora. Spre a ajunge însă acolo, trebui să ne prefacem în acățătoare, să ne vârâm pe dedesubt, sau să sărim, ca în zbor, pe deasupra stâncilor, care decât care mai anevoioase și mai grele de trecut.

După un pătrar de oră, se făcu la stânga noastră o despicătură verticală în peretele zidului de stâncă, ce ne însoțise neîntrerupt până atunci. Printre pereții ei umezi, ne strecurarăm lăturiș, până în fund. Aicea se face o scobitură aproape rotundă, în mijlocul căreia zace o stâncă lată și puțin înaltă.

Din fundul negru al acestei scobituri, străbătea o rază de lumină până la noi, printr-un fel de răsuflătoare săpată de însăși mâna naturii pentru primenirea aerului, în acest beci umed din pântecele muntelui; aceasta era peștera sf. Teodora. După cum se zice, ea a trăit 60 de ani în această vizunie, pe care nici urșii nu i-ar fi râvnit-o.

Piatra din mijloc îi slujea drept vatră, pe care aprindea, din când în când, câte puțin foc, spre a-și frige câțiva bureți sau pentru a-și dezmorți trupul biciuit de vânturile iernii; pereții poartă, în adevăr, urmele negre ale unui fum înădușit.

Stăturăm aici vreo zece minute, timp în care cercai să mă potrivesc în gând sfințeniei locului pe care călcam; voiam să trimit, în altă lume, sfintei Teodora, din însăși pământeasca ei locuință, vreo simțire sau vreo cugetare cucernică și umilită; cum însă e ușor să fii virtuos în tovărășia urșilor necuvântători și a codrilor fără de inimă, și cum virtutea nu capătă preț și strălucire decât atunci când iese biruitoare din lupta fățișă cu răutatea și stricăciunea omenească, apoi nu putui închega în sufletul meu nici un soi de evlavioasă gândire sau măcar de profană admirațiune pentru o viață jertfită, fără nici o țintă, lipsei, chinurilor și suferințelor trupești, cu toată râvna ce va fi avut sufletul ei pentru cele sfinte și dumnezeiești.

Astfel eram supărat pe mine însumi că nu puteam da un lustru cereștii mele eroine din minutul acela. Și ieșii deci amărât din umedul sanctuar în care călcasem.

Ne îndreptarăm spre fântâna sf. Teodora. Trebui să suim pe o scară ca de doi stânjeni înălțime și, numai ținându-ne în cumpănă deasupra prăpastiei și dând mâna cu rădăcina șubredă a unui brad tânăr, puturăm sări deasupra. Aici se poate vedea o mică scobitură pătrată și puțin adâncă, pe care, după cum spune legenda, sf. Teodora și-a săpat-o cu înseși unghiile sale. Un strop de apă adunat din ploi sau din roua nopților zace veșnic pe fundul acestei scobituri căptușite cu mătreață; și cu această apă sfânta își alina setea... Aceasta e fântâna sf. Teodora!...

Pentru a merge la Stânca Căprioarelor, furăm siliți să ne întoarcem îndărăt. Astfel, părăsirăm fântâna sf. Teodora, unde în zadar căutarăm minunata ei floare albastră... Cine știe? poate că sămânța rătăcită pe vânturi a vreunui soi de omag sau de holbură cu floarea ca un păhăruț de azur va fi încolțit și înflorit cândva pe locurile aceste sub căldura binefăcătoare a vreunei primăveri și va fi dat loc legendei amintite. Oricum, dar o floare e totdeauna o minune, un dar ceresc pe sânul sterp al acestor regiuni.

Drumul ce trebuia să ținem se încovoia ca un șarpe pe după stâncile care ne împrejmuiau mersul, și se părea că nu e bătut decât de urmele sălbatice ale fiarelor, din firea cărora și noi, parcă, împrumutasem ceva; atât ajunsesem de ușori și de îndemânatici, atât de bine învățase piciorul nostru a-și mlădia talpa pe unghiul ascuțit al pietrelor și a se înțepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat și n-ar fi năzuit să înfrunte un lunecuș primejdios.

Astfel merserăm ca un pătrar de oră și, după ce sărirăm în zbor peste crăpătura adâncă dintre două stânci enorme, sosirăm la Stânca Căprioarelor, numită astfel fiindcă, în timp de grele ierni, căprioarele își dau întâlnire deasupra ei.

Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică, și ni s-ar fi cuvenit, prin urmare, să gustăm un minut de odihnă sub umbra stufoasă a vreunui fag, totuși ne mulțumirăm, deocamdată, cu umbra rară și îngustă a unui tânăr brad, care nu înlesnea răcoroasa-i ospitalitate decât capetelor noastre pârlite și înfierbântate de arșița zilelor de Cuptor.

De altmintrelea, un vânt ușor, ce se iscase tocmai la timp, ne dădu răcoarea pe care lipsa umbrei ne-o refuza.

Cât de dulce-i odihna câteodată! Ș-apoi de pe înălțimea pe care stăteam, ochiul nostru înota în văzduhul deșert de sub picioarele noastre, îmbrățișând nemărginitul cerc închis în depărtare de piscurile negre ale munților păduroși. Pe alocurea, munții se desfac și lasă ochiului visător o poartă de trecere către adâncurile fără de fund ale spațiului... Mai încolo, azurul albastru, această stavilă eternă a vederii omenești, părea că însemna, în nesfârșit, hotarele nestrămutate dintre împărăția ochiului și a închipuirii. Sub picioarele noastre, sub însăși înălțimea pe care stăteam, se adăpostește mica și vechea bisericuță clădită de cel întâi anahoret al Sihlei. Altădată rugăciunile către Dumnezeu se făceau în ea; astăzi însă nu se mai slujește într-însa; și numai ca un soi de rămășiță religioasă se mai îngrijește de bătrânul pusnic, care înfruntă pustietatea locurilor acestora.

Trebuie să mărturisesc, de altmintrelea, că singuraticul călugăr al Sihlei a rămas și până astăzi o enigmă pentru mine. Astfel, se tânguia sf.-sa că hoții l-au călcat și l-au prădat și de puținul ce mai avea.

— Apoi atunci cum și pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă, mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă?

— Pentru ascultare și pentru Domnul, fiule, îmi răspunse el pe o notă oarecare din pisaltichie, pironindu-și ochii în pământ și încrucișându-și cu evlavie mâinile pe piept.

Și nu mă puteam sătura, privind nepotrivirea izbitoare dintre această smerită milogeală și fața lui plină și roșie, ochii lui negri, mici și scânteietori, mâinile lui osoase, care păreau a fi deprinse cu multe nevoi, și acea privire, mai ales, care se furișa, din când în când, repede spre noi și pe care niște gene lungi și dese n-o puteau îndestul ascunde.

După vorbă, se părea a fi rus de felul lui.
— Și cu ce trăiești sf.-ta pe locurile acestea, părințele, îl mai întrebăi eu.

— Dumnezeu și oamenii cei buni nu ne lasă să pierim. "Când e vorba de Dumnezeu, mă gândii eu, nu zic ba: ciuperci și rădăcini va fi semănat cu îmbelșugare părintele ceresc pe locurile acestea; când însă e vorba de oameni buni, apoi aceștia nu vor fi dând pe aicea decât din an în an, timp în care ar putea prea bine să moară de foame și schivnicia cea mai fără de stomac."

Și nu mersei mai departe cu reflexiunile mele, deși oarecând înaintea judecății fu tras, ca părtaș la mai multe hoții, un sfânt ermit și, dacă nu mă înșel, chiar al Sihlei mi se pare.

Oricum însă, trebuia să fim și noi oameni buni; astfel scoaserăm rămășița de pâine, rachiu și merinde ce mai aveam, spre a potoli acea hoțomană de foame, care tot drumul se ținuse grapă de noi. Paharul de rachiu merse cerc împrejur, începând bineînțeles de la sf.-sa, care-l luă cu multă evlavie, îl binecuvântă, își făcu cruce, îl goli până la fund, își șterse gura cu mâneca cafenie a rasei sale și-l înapoie mai încet de cum îl luase.

Bis repetita Deo placent : al doilea și al treilea pahar fură golite cu același ceremonial, și poate că și al patrulea s-ar fi bucurat de

Ermit — pustnic, sihastru. Cele repetate de două ori plac lui D-zeu (Horațiu, Arta poetică). (trad. autorului, lat.)
darul binecuvântării, dacă dascălul Alecu, călăuzul nostru, înspăimântat de seceta ce-l amenința, nu și-ar fi încruntat sprânceana la timp.

— Mila ta spre noi! zise el în termeni destul de cunoscuți slujbașilor bicericii; și sticla cu rachiu trecu întreagă în mâinile lui.

Mâncarăm tot și băurăm tot. Desagii noștri rămăseseră tot așa de ușori ca și sacul lui Esop; dar nădejdea ne era în mânăstirile pe unde aveam încă de trecut. Săhăstria, Săcul, Agapia — erau atâtea popasuri unde credeam noi că vom găsi câte ceva de-ale mâncării. Ne luarăm deci rămas bun de la Sihla și ne îndrumarăm spre Săhăstria.

Înainte de a sui la Săhăstrie, trecurăm peste un soi de mic Șat- el-arab, alcătuit din cele două pâraie vestite ale locurilor acelora, Pârâul Alb și Pârâul Negru; și apele unuia, într-adevăr, sunt albe și ale celuilalt aproape negre — după felul, pe cât se pare, al păturilor de pământ peste care curg și cu a căror pulbere își colorează apele lor.

Trebuie să fi existând vreo legendă asupra acestor două pâraie; cu tot interesul însă ce am pus, n-am putut afla nimic în această privință.

Săhăstria, după cum arată însuși numele său, e un cuib de oameni sau, mai bine zis, de strămoși ai omenirii, retrași în adâncurile cele mai nepătrunse ale singurătății.

Aicea, deși natura nu e așa de aspră și de măreață ca la Sihla, totuși fiorii pustiului îți răcesc inima și te fac, fără de voie, să dorești a te afla pe aripile vreunei pajuri din poveste, spre a te scoate la lume. Mai mult încă, ți se pare că cele nouă poloboace de apă și cele nouă cuptoare de pâine, încărcate pe spatele acestei corăbii aeriene, n-au să-ți fie de ajuns, până ce ți-ar fi dat să vezi o față de om.

Ajunși în poiana Săhăstriei, nu văzurăm deocamdată decât pătratul nemișcat al vechilor chilii, care păreau că se îndeasă de frică unele în altele. Ruina și putrejunea rânjeau spăimântătoare de pe acoperăminte și de pe pereți; zidurile iarăși rânjeau și, rânjind, își arătau dinții lor de cărămidă roșie de sub buzele vinete de un var odată alb. Buruieni acățătoare, cu cârcei în loc de picioare, puțin mai aveau până ce să-și deie mâna cu pașnicii și somnoroșii bureți, crescuți fără sămânță pe șindrila putredă a coperișului.

Iar peste tot și peste toate, se înălța crucea veche, ruginită și plecată a bisericii, dar numai crucea... Pentru acest mormânt nu mai trebuia decât atâta! Nu țin minte să fi simțit frică vreodată; pustiul însă în pustiu îmi strânse inima, și nu frica, dar un fel de groază mă cuprinse.

Eram hotărât a trece înainte, fără a mă mai opri în acest loc, când, la o depărtare ca de o zvârlitură de băț, văzui iarba clătinându-se. Mă înălțai pe vârful picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina și, spre marea mea nedumerire, văzui o claie de păr mișcându-se când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi, ca și cum cele patru vânturi s-ar fi fost înțeles între ele ca să se joace de-a mingea în poiana Săhăstriei. Era un om sau era un urs? Iată ceea ce, deocamdată, nu putui ști cu siguranță. Pentru mine, care mi se părea că simt în vinele mele circulând un sânge acru și sălbatic, șoapta vânturilor semăna acum cu mormăitul urșilor, iar florile strălucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atâția ochi roșii ai duhurilor pustiului; crezui deci, pentru moment, că e vreun urs de prin apropiere, când, fără de veste, auzii, de la spate, pe dascălul Alecu strigând cu glasul său răgușit, dar totuși destul de puternic:

— Blagoslovește, părinte! Bine-am găsit! ce mai faci? coaptă-i săcărica?

Claia de păr se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o țâțână ruginită și, c-un fel de adâncă plecăciune, mormăi ceva sub niște mustăți încâlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea fața, dând loc spre afară numai la doi ochi albicioși și stinși de bătrânețe.

Și, cu cât priveam mai mult și mai drept în față pe acest om, sau, mai bine zis, pe acest protopărinte al omenirii, cu atât mi se părea că barba, părul și sprâncenile lui sunt răsărite nu din piele omenească, ci dintr-o pătură de mâl negru și fecund, ce trebuia să fi fost așternută din vremuri vechi peste întreaga lui ființă... Prin rasa lui sclivisită și lustruită de murdărie se vedeau stelele; iar de cămașă nu mai putea fi vorbă, fiindcă acea în care își primise darul se topise demult pe el; și știut este că un călugăr trebuie și să moară în cămașa în care și-a căpătat sfântul său chin.

De altfel, Săhăstria numără vreo șase viețuitoare de soiul arătat mai sus; întâmplarea însă ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desăvârșit.

Așadar, spre a lua iarăși firul povestirii, singuraticul călugăr culegea săcărică și, pe cât aflarăm, făcea și el o mică negustorie cu ea.

Eram obosiți și flămânzi. Iarba înaltă, deasă și înflorită ne punea la îndemână un așternut moale și răcoros; pârâul din vale părea că ne întreabă dacă nu ni-i sete; noi însă am fi fost mult mai bucuroși să ne fi întrebat cineva dacă nu ni-i foame; și acest cineva nu putea fi, pentru moment, decât bătrânul sihastru; dar fiindcă el nici nu se gândea la așa ceva, dascălul Alecu se hotărî să fie tălmaciul nostru pe lângă cuvioșia-sa.

— Până una-alta, părinte, zise el, dacă ai ceva, dă-ne să mâncăm. Suntem hămesiți de foame și căzuți de osteneală.

Cam așa ceva trebuie să se fi petrecut între Esav și Iacov. Și dacă dascălul Alecu, în minutul acela, ar fi avut de vânzare vreun drept de primogenitură, l-ar fi dat foarte bucuros pentru o coajă de pâine și o foaie de ceapă.

— D-apoi ce să vă dăm, păcatele noastre, răspunse cu o smerită milogire bietul călugăr; noi singuri, și n-avem ce mânca pe locurile aistea.

— D-apoi sf.-ta nu mănânci când ți-i foame? ce mănânci sf.-ta dă-ne și nouă.

— Ce să mâncăm! Ia, sclipuim și noi câte un hrib, câte un burete, cum dă Dumnezeu, și trăim și noi de azi pe mâini; și, dă, cu de-aistea d-voastră n-aveți să vă împăcați.

— Da ne împăcăm și cu dracu fript, părinte, numai să nu ne rupem dinții în el, zise dascălul nostru cu un fel de disperare, care se părea că pornește din fundul conștiinței stomacului său.

Drept vorbind, călăuzul nostru era dintre acele fețe bisericești, care, la nevoie, aruncă cu barda și în Dumnezeu.

Scandalul fu la culme. Bătrânul sihastru scuipă de trei ori, se întoarse iute și, făcându-și cruce, dispăru prin scobitura ce ducea înlăuntrul masivului ruinat al vechilor chilii. După câteva minute însă, se arătă din nou cu ceva la subțioară și în mână; era un smoc sau, mai bine zis, o sarcină de ceapă verde și două mici pâinișoare rotunde și negre ca și pământul, din care păreau că sunt făcute; puse toate aceste dinaintea noastră și se trase înapoi; luai una din pâini și voii s-o rup, dar, neputând, o dădui dascălului Alecu.

— Ține, dascăle, zisei eu; părintele ți-a făcut pe plac; iată, ți-a adus pe dracul cel mai bătrân schimbat în pâine; cearcă-ți dinții în el, și dacă-ți va mai rămânea vreunul teafăr, să-mi spui și mie.

— Hei! d-apoi, cucoane, se vede că d-ta nu știi că dracu numai la foc, în fundu Tartarului, îi tare, și că la apă se moaie? Parcă agheasma degeaba-i apă? Așa-i, părinte, că agheasma-i făcută din apă ca să moaie pe dracu? Și, zicând acestea, se scoborî la pârâu cu amândouă pâinile și cu o cofiță ce-i dăduse călugărul.

— Îl cunosc de mult, îndrăzni călugărul să zică, după ce dascălul Alecu se depărtă; era mai bun de hoheri decât de dascăl; numai cât spurcă cele sfinte; Dumnezeu să-l ierte! și, făcându-și cruce, tăcu.

Era și timpul, căci dascălul Alecu se și întoarse lângă noi cu cofița cu apă și cu pâinile muiete în pârâu.

Hoher — hingher, călău.
— Am botezat, părinte, pe dracu și i-am pus numele Galaction — poate că pe călugăr îl chema așa — și ian te uită cum s-o muiet; și zicând acestea, rupse una din pâini în două. Bietul călugăr simțea jăratic sub tălpile lui și, deși-mi insufla milă, îmi plăcea totuși păgânismul fără ascunsuri al călăuzului nostru.

Ne așezarăm deci în mod antic pe iarba moale și înflorită și începurăm strălucitul nostru ospăț. Dascălul Alecu era mai mândru decât un rege și mă așteptam să-mi spună că Lucullus era un calic și Labdacus un bucătar prost; se vede însă că în Arghir ori Tilu Buhoglindă, care, precum spunea el însuși, formase toată educația lui literară, nu se zicea nimic despre aceste vestite fețe ale antichității. Oricum însă, pâinea până la cea din urmă fărâmitură și ceapa până la cea din urmă foaie verde fură desființate: ospătasem; și încă dascălul Alecu pretindea că de mult nu-și aducea el aminte să fi mâncat cu așa de mare poftă. Cât despre mine, miroseam a ceapă ca întreg Israilul, iar tovarășul meu sufla în vânt și bea apă. Întremați și odihniți, apucarăm pe poteca ce duce spre Săcu.

După două ceasuri de un mers grăbit și fără nici o întâmplare, ieșirăm din adâncimea întunecoasă a pădurilor și poposirăm puțin în valea strâmtă, dar luminoasă, prin care curge limpedele pârâu al Săcului. Lespezile de calcar late și albe, pe care se rostogolește el ca din treaptă în treaptă, păreau poleite sub razele de aur ale soarelui, care străbăteau prin apa limpede până la ele.

Trecând pârâul și suind malul stâng, zărirăm turnul înalt al mânăstirii și albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roșii.

Picioarele noastre călcau deci țărâna unui pământ sfânt și blestemat în același timp. În adevăr, Zavera, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pârâu de sânge prin mintea mea...

"De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi și căpitan Iordache, cu mâna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udrizki a uneltit, poate, cândva, mișeleasca amăgire; și tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordache, cu câțiva din ai săi, muriră într-un chip atât de vitejesc." Și, din toată această dramă sângeroasă, eroismul n-a lipsit: când însă mă gândeam că toți acești fii ai Eladei nu-și vărsau sângele lor decât spre a plămădi cu el robia țării noastre, admirația făcea loc indignării și disprețului pentru toți eroii greci, de la Achille și până la căpitan Iordache.

Săcul e una din paginile vii ale istoriei nefericirilor noastre, și fiecare olan, strămutat de vreo furtună de la locul său, lua în ochii mei proporția vreunei urme de eroism al luptătorilor înverșunați.

De altmintrelea, Săcul e una din mânăstirile bine păstrate încă, și înfățișarea lăuntrică a ei îți deșteaptă amintirea unor bogății trecute. Cele două rânduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg pătrat, vorbesc și astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însuflețit altădată acest lăcaș, a căruia tăcere nu e întreruptă acum decât de zgomotul cadențat și monoton, ce-l fac prin coridoare ciubotele greoaie ale câtorva călugări bătrâni și gârboviți; cel mult dacă de afară mai auzi câte-o tânjală căzând greu la pământ de pe gâtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari și încăpătoare, cu guri negre și pustii, bucătăriile imense, cu pereții afumați și cu vetrele reci și fără cenușă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelșugare din poveștile noastre. Și treceau prin mintea mea, pe rând, toate acele carete grele și cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras și învelit în mătăsuri scumpe și blănuri de mare preț... Astăzi, cel mult dacă un cal costeliv, cu pielea-n șolduri, se mai poate mișca de ici până colea, între cele două hulube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sunt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeața pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argățimea cea multă, murdară și veselă, care se mișca în toate părțile după treabă cu pași greoi și largi... Toate acestea nu mai sunt! Secularizarea a suflat ca un vânt de pieire peste belșugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu, și prezentul, zdrențuros și slab, rânjește cu o amară bătaie de joc în fața trecutului luxos și îngâmfat.

LA AGAPIA[modifică]
Către patru ceasuri după-amiază, părăsirăm Săcul și ne îndreptarăm spre Agapia. De astă dată, deși pe un alt drum, trebui totuși să ne întoarcem puțin îndărăt. În adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul și Agapia alcătuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit și miazăzi. Poteca de picior, ce țineam noi acum, tăia, de-a curmezișul, cele mai vesele și mai râzătoare priveliști de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc "Arșiți" nu este altceva decât un neîntrerupt lanț de coline verzi și înflorite, așezate fără apărare în bătaia soarelui, având, în același timp, o trăgănată și adâncă înclinare spre răsărit. Vânturile de miazănoapte mor departe de locul acesta în adâncimea nestrăbătută a pădurilor ce îmbracă munții uriași din acea parte. Numai miazăzi și răsăritul sunt mai deschise și lasă slobodă trecerea vânturilor seci și fierbinți, care, în iulie mai cu seamă, părăsesc stepele și deșerturile lor și vin de-și răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adânci și răcoroase ale munților noștri.

"Vântul cel rău", care, câteodată, arde fața îmbelșugatelor câmpii ale Țării-de-Jos, nu e cunoscut nici în munți, nici în largile noastre văi, din miazănoapte; și chiar dacă va fi călcând câteodată peste hotarele Crivățului, apoi, desigur, că va fi lepădând hlamida arămie a pustiului și va fi îmbrăcând pe acea de culoarea cerului senin a Zefirului și, tot ca și acesta, își va fi încununând fruntea cu flori și va fi înhămând fluturi la carul său. În adevăr, o suflare dulce și lină, ce vine din părțile deschise ale locului, curge veșnic, ca un râu nevăzut, ce mișcă aerul cald și îmbălsămat. Florile se pleacă la suflarea vântului, ca și cum s-ar teme de sărutarea lui; și, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci și strălucitoare de culori și de lumină se sapă în fânețele înalte până dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici și albaștri, ca niște fulgi de azur, speriați de pașii drumeților, se ridică în stoluri zburătoare și, beți de miresme și de lumină, se răspândesc în aerul cald. Astfel, simpatica natură deschide și răsfață, în aceste locuri, cu atâta nevinovăție sânul său și cu atâta putere varsă un farmec neînțeles în sufletul călătorului, încât ochiul cel mai nestatornic devine visător și gândul cel mai zburdalnic își pleacă înaripatul său genunchi înaintea atotputernicei și sublimei naturi. De altmintrelea, drumul Agapiei, pe poteca Arșițelor, se deosebește cu totul de drumul posomorât și sălbatic al Sihlei și al Săhăstriei. Numai pe alocurea, și mai cu seamă deasupra Agapiei Vechi, poteca se încrețește în suișuri și scoborâșuri grele de învins.

Tot pe aicea, din coastele râpoase ale munților, se nasc nenumărate izvoare mici, care, ajungând în cursul lor pe așezături, formează înguste, dar totuși destul de adânci smârcuri. Sub umbra pădurilor înalte, devin aceste smârcuri și mai posomorâte încă; cu toate acestea ele își ascund fața lor lividă sub tufe mari de brusturi cu foi late și broticii.

După două ceasuri de un mers aproape neîntrerupt, ieșirăm deasupra Agapiei Vechi. De pe înălțimea pe care ne oprisem, schitul acesta de maici se zărea albind în fundul jgheabului de verdeață, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută și visătoare, Agapia Nouă cu albele sale chilii și cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de răpitoare această priveliște, încât ai fi zis că natura îți pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smarald. După câteva minute de odihnă, cumpănirăm în Agapia Veche, unde nu stăturăm decât alte câteva minute; și acest timp fu mai mult decât îndestulător pentru a îmbrățișa, cu o singură privire, mâna de chilii vechi locuite de câteva călugărițe, tot așa de vechi poate.

Biserica pustie din mijloc, închisă cu un brâu de fier, spre a nu se desface, e o zidire proastă și lucrată, pe cât se pare, de un pietrar și mai prost încă. Schitul acesta e întemeiat de Petru Șchiopul la 1585; așa glăsuiesc, cel puțin, inscripțiunile găsite la Agapia Nouă.

Ca și Văraticul, Agapia Veche își avea, în acel timp al anului, oaspeții săi, căci nu puturăm socoti într-alt fel pe cele câteva cucoane și duduci, care — tocmai în momentul sosirii noastre — își petreceau vremea culegând flori în micile și cochetele grădini ale schitului.

Peste puțin părăsirăm Agapia Veche și începurăm a scoborî spre Agapia Nouă.

La jumătatea drumului ne oprirăm, nu atâta de nevoie pe cât din obicei. În adevăr, aici se afla cunoscuta Piatră a lui Aron. Această piatră rotundă și așezată pe un picior tot de piatră slujește de masă călătorilor — cuvânt pentru care a devenit lucie și nici o urmă de inscripție nu se vede pe ea, dacă vreo inscripție va fi fost cândva. Oricum însă, piatra aceasta își are tradiția ei. Așa, se zice că vodă Aron și-ar fi petrecut anii copilăriei în Agapia Veche, care pe atunci era schit de călugări, și anume pe lângă un moș al său, egumen al schitului pe acele vremuri. Și iarăși se zice că copilul Aron, neîmpăcându-se cu asprimea vieții călugărești, ar fi cercat să fugă în lume și că chiar ar fi izbutit să scape de sub privegherea celor o sută de ochi ai bătrânului; că ar fi plecat-o spre a ieși la largul țării, dar că tocmai pe când se credea mai slobod și la adăpost, tocmai atunci moșul său îl și călcă din urmă, îl prinse și, cu cârja pe care-și sprijinea bătrânețile și în chiar locul unde puse mâna pe el, îi dete una din acele sfinte învățături, pe care numai călugării se pricep să le deie. Ajuns în scaunul domniei, Aron voi să ridice și el un monument nepieritor în amintirea celei mai de seamă fapte sau împrejurări din viața sa... Scurmă în trecut, dar nu găsi nimic mai de seamă decât bătaia mâncată de la sfântul său moș; și în amintirea bătăii aceleia așeză, în chiar locul cu pricina, piatra care și astăzi poartă numele lui. Așa sau altmintrelea, tradiția e câteodată mai dreaptă decât istoria.

Părăsirăm Piatra lui Aron și începurăm a scoborî către Agapia Nouă care, ascunsă deocamdată în dosul pădurilor ce ne împrejmuiau mersul, începu iarăși a se ivi la o mică depărtare sub picioarele noastre.

Agapia Nouă se deosebește în multe privințe de Văratic. Astfel, pe când aceasta din urmă își revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se isprăvesc munții săi, cea întâi pare a se furișa și a se ascunde în strâmta, adânca și umbroasa vale scăldată de limpedele pârău al Agapiei.

Spre deosebire de Văratic, mânăstirea aceasta adăpostește, sub mohorâta haină a călugăriei, pe cele mai multe din scoborâtoarele vechilor noastre familii boierești; și de unde vorbele de "boier" și "boieroaică" sunt de mult și de pretutindeni desființate, în Agapia aceste numiri sunt ținute încă la mare cinste.

De altfel, cu toată înfățișarea noastră de marchidani, furăm destul de bine, ba chiar cu dragoste primiți în vechiul și sfântul lăcaș al hatmanului Gavril, fratele lui Vasile Lupu și al doamnei Liliana, soția sa.

Până în sala de sus a arhondaricului, nu întâlnirăm pe nimenea. Cel mult, dacă vreo maică răzleață se uita din depărtare mirată la noi. Intrând însă în sala cea mare din al doile