eseu:lectura nuvelei sarmanul diomis mia prilejuit o experienta unica de cunoastere

Sărmanul Dionis ” este prima nuvelă fantastică din literatura romînă , Eminescu iniţiind un fantastic
realizat prin îmbinarea planului real cu planul abstract
–
filozofic al gîndirii .
Tema nuvelei este reflectarea subiectivă asupra lumii şi reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura universală : natura , iubirea şi condiţia

nefericită a omului de geniu în raport cu timpul şi societatea . Tema transmigraţiei sufletelor valorifică ideea conform căreia timpul şi spaţiul sunt manifestări ale substanţei care se regenerează veşnic , compusă dintr
-
un număr de arhei –
de modele eterne
–

„ umbre ” ale
individului fizic. Incipitul ni-
l prezintă pe eroul principal , Dionis , un adolescent , acesta aflîndu
-se într-o
perioadă a vieţii , cînd are loc formarea eului personal .

Visătorul incurabil , modest copist „vizat
a se cultiva
pe apucate , singur ” , „iubitor de singurătate” ... reflectă asupra conceptelor de timp şi de spaţiu : „nu există nici timp , nici spaţiu , ...ele sînt numai în sufletul nostru ” . El ne impune să medităm că dacă lumea este rodul eului propriu , în care s
e petrec toate fenomenele în
aparenţă

, înseamnă că omul , purtător de scînteie demiurgică , este atotputernic şi poate să caute în sine împlinirea viselor sale , el poate să se deplaseze pe verticalele timpului şi orizontalele spaţiului.
Prin
intermediul meşterului Ruben

, găsim exprimată şi teoria reîncarnării : „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă ai pricinuit
-o tu ...Omul are-
n el numai şir , fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi ...numai că moartea îl face pe om să uite că a mai trăit ” . Importantele idei filozofice ale timpului şi spaţiului sunt relevate tot prin intermediul lui Ruben , care spune că „Dumnezeu e vremea însăşi” , pe cînd omul ocupă numai loc în vreme . Şi sufletul omului este veşnic , „dar numai bucată cu bucată ”.

Trecerile bruşte de la realitate la vis şi invers , au loc cu atîta repeziciune , încît personajul principal îşi pierde simţul obiectivităţii şi se lasă prins de imaginaţie. Întrucît, în
entuzi
asmul şi extazul momentului , tînărul consideră că poate controla universul şi gîndeşte într
-
un mod nefericit : „Oare fără s
-
o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...” . Astfel atingerea absolutului nu se împlineşte , deoarece acest gînd profanator îl prăbuşeşte c
u brutalitate în abis , sugerînd
că limitele obiective ale gîndirii umane nu pot fi depăşite .
Împlinirea cuplului în finalul nuvelei ,
singura operă eminesciană în care iubirea se realizează , simbolizează faptul că dragostea este
singura cale de a acce
de spre cunoaştere în aspiraţia spre absolut . Atingerea absolutului este fericirea supremă , iar iubirea împlinită este numai o treaptă spre fericire .

În final , autorul prin intermediul naratorului , invită la ultima reflectare asupra unei id
ei
filozofice , şi anume „lumea văzută ca teatru” în care oamenii interpretează roluri predestinate : „Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regizor , a cărui existenţă n
-o putem explica ?... Nu sunt
aceeaşi actori , deşi piesele sunt altele ? ”.

Fara a insista asupra impresiei de extravaganta pe care ar fi produs-o nuvela asupra Junimii, dupa marturia lui G.PANU , absent insa din procesul verbal al sedintei de lectura din 1 septembrie 1872 , impresie altfel firesca daca ne gandim la caracterul de pionirat al operei eminesciene , ceea ce se poate retine din insemnarile memorialistului este caracterizarea lui , continand cel putin o obiectie fundamentala : ’’ Necontestat ca Sarmanul Dionis are o conceptiune puternica si ca este iesita dintr-un cap numai ca acela al lui Eminescu , dar e numai conceptiune .Ca nuvela , ca descriere adica , ca intrare in detalii , ca punere in relief de caractere , ca viata traitoare , ea este slaba de tot ’