unde pot gasi poezia sau textul vestitorii de mihail sadoveanu?

REZUMAT 04. Vestitorii de Mihail Sadoveanu -

In satul Bordeieni erau doi frati: cel mare, Vasile si Ionică. In ajunul Crăciunului ei au pornit spre satul vecin dincolo de rîul Prut, ca să cânte cu steaua cântecul de vestire că venit Cristos la Betleem.
Era zapadă mare, si frig, copii numai seara au găsit foarte greu satul vecin, Viișoara.
Au fost chemati si au intrat la casa unui bun român, care a avut nevastă tânără, copil de doi ani Ghiță, si un câine mare.
S-au încălzit, au cântat cîntece sfinte: ” Trei Crai de la Răsărit
Cu steaua călătorind .. „
Casa s-a umplut cu liniste si iubire cu aer cald de sărbătoare.



04. Vestitorii de Mihail Sadoveanu -

Erau doi bieți numai de-o şchioapă, cu nişte cuşme (kucsma) mari până peste ochi şi înfăşurați în sumane (posztóköntös) cu mânicile lungi. Măcar că porniseră de la amiază, mai aveau mult până în sat, în Viişoara, drumul era greu prin zăpadă, ş-acuma, la urmă, îşi cam târau opincile mari, înfoiate cu paie (szalma).
De sărbătorile Crăciunului, aşa se pornesc bieții, cu steaua, spre satele mai bogate. Îndrăzniseră şi ei, cu steaua lor, să pornească peste câmpuri, peste podul de gheață al Siretului, spre valea împestriată de nenumratele case ale viişorenilor.
Amurgul punea o umbră albăstrie pe neclintitele întinderi de omăt. Şi ei mergeau greu; acuma sfârşiseră vorba şi nu îndrăzneau parcă să se mai uite unul la altul. Clopoelul stelei suna din când în când slab deasupra lor. Ei ridicau capetele şi se uitau pe sub marginile căciulilor, spre zare. Nu se vedea nimic. De abia se apropiau de Siret. În oglinda mare a râului începeau să tremure luminile stelelor de sus. Şi era o linişte adâncă, parcă împietrise lunca neagră pe lângă care se strecurau ei, coborând malul. Opinicile fâşâiră aspru pe gheață. Se apucară amândoi de umeri şi, încet, trecură dincolo, pe podişul lucios, prin tăcerea tainică a înserării.
După ce urcară celălalt mal, rămaseră privind înainte. Satul nu se zărea. Se întoarseră unul spre altul. Buzele celui mai mic prinseră să tremure.
- Nu se vede nimic! murmură cel mai mare. Iar glasul mezinului începu să scâncească:
- Ne-am rătăcit. Ce facem no acuma? Au să ne mnânce lupii...
Cel mare îşi înghiți plânsul cu greutate şi zise:
- Măi, Ionică, şi tata-bătrân zicea că l-a apucat odată o viforniță, şi el a mers înainte şi a scăpat. ..
- Mi-i frig! îngână cel mic.
- Vâră-ți mâinile în mânici, bine, - şi grămădeşte-le sub barbă. Steaua o duc eu.
Când om ajunge, avem să cântăm şi să ne rugăm să ne găzduiască cineva peste noapte.
-Ți-e foame?
-Da.
- Au să ne deie de mâncare. Da să cânți bine! N-ai uitat Trei Crai?
- N-am uitat, zise mezinul, smârcâind din nas şi inându-şi plânsul.
Merseră înainte prin lumina cenuşie a serii. Înaintea, în urma lor, pustiu de zăpadă; frigul creştea şi zăpada scrâşnea ascuțit sub opinci (bocskor). Din când în când se opreau o clipă, cu sufletele înfricoşate, căutau să pătrundă umbra care-i împresura, nădăjduiau să prindă zgomote de viață omenească. Se auzeau câteodaăt, în răstimpurile acestea, croncniturile aspre ale cioarelor, amestecate cu țipetele sălbatice ale stăncuțelor, departe, cine ştie deasupra cărei lunci. Tresărirea aceasta de spaimă se potolea îndată. În tăcere, porneau, se cufundau tot mai tare înîntunecime, şi îşi țineau plânsul cu fălcile încleştate. Răzbăteau prin noapte aşa, -parcă fiorul singurătății le dădeaputere. În capetele lor de copii, acolo, sub cuşmele de oaie, răsunau cântecele sfinte ale Naşterii Mântuitorului. Gândindu-se la ele, se gândeau şi la culcuşul cald, şi la aburul mâncării din satul către care porniseră. Samă
bine nu-şi dădeau de taina serii aceleia, nici de cântecele pe care trebuiau să le înalțe
cu glasurile lor curate; totuşi ei duceau o veste mare, cu steaua sub care se îndoiau, ridicându-şi umerele şi strângându-şi mânicile sumanelor (köntös) sub bărbie (áll).
Pentru cei mici şi umiliți, pentru ca sufletele lor să nădăjduiască şi să mângâie, a
răsărit odată o stea şi s-a născut un prunc, care mai pe urmă a umplut lumea cu lumina bunătății. În umilință s-a născut copilul sfânt, umilit a trăit, umilit şi-a dus
crucea spre osânda pe care cei răi i-o pregătiseră; pentru cei mulți şi sărmani a murit.
Dar în sufletele celor mici, de atunci a ars neîntrerupt lumina credinții pentru zile mai bune, - şi nădejdea aceasta mergeau s-o vestească cei doi copii, fără să-şi dea samă; cu cântecele şi cu steaua lor se duceau să umple de voie bună inimile oamenilor, şi mergeau, tremurând de frig şi scâncind prin noaptea de iarnă, şi clopoțelul dedeasupra capetelor lor tremura dulce.
- Mă Ionică, ți-i frig tare? întreabă cel mai mare, Vasile.
- Mi-au amorit mâinile până la coate ... suspină mezinul.
Şi celui mai mare îi era frig şi ținea îmbrişat mănunchiul stelei ca un ciung, căci de palme nu se mai putea sluji. De durere, lacrimi îi izvorau, umezindu-i găvanurile ochilor.
Mezinul zise:
- Ce ne facem noi, că satul nu se mai vede?
- Acuşi, or să se zărească luminile ferestrelor, răspunse Vasile.
- Dar dacă ne rătăcim? Au să iasă dihăniile.
- Ne-om ruga noi lui Dumnezeu şi ne-a scăpa de ele.
În singurătatea asta, pentru amândoi vorba Dumnezeu avu un răsunet deosebit, cu totul altul decât în rugăciunile bolborosite repede sara şi dimineața. Era ceva tainic de care nu-şi dădeau sama. Şi răzbătură înainte, - lor li se părea că de ceasuri nenumrate, mergeau; rar, cel mic îndrepta spre celălalt cu un glas înfricoşat, câteva cuvinte; rar se întorceau pe jumătate, uitându-se unul la altul şi zărindu-se negri, ca nişte umbre. Şi de-abia într-un târziu vestitorii aceştia umiliți văzură izvorând din întuneric nenumrate stele ale satului şi, când intrară pe ulițile împrejmuite de garduri negre, li se păru că gerul a slăbit. În hămitul întărâtat al unui câne, pătrunseră într-o ogradă. Vasile apăra steaua cu bățul, - şi clopoțelul sună sfios la ferestre.
Se auzi bufnind uşa de la casa cea mare, pe urmă uşa de afară a tinzii se deschise, şi românul, cu capul gol, se arătă în prag.
- Primii stelari? întreabă Vasile.
Glasul lui era aşa de slab şi plin de tremur, şi mezinul prindea să scâncească aşa de pripit, năvălit de lacrimi, încât omul se plecă înduioşat spre ei.
- Voi nu sunteți de aici măi țâcă, -ha? Apoi se răsti la câine, - Hăi javră, ia dati-vă, bre, încoace, intrați în casă. – Mă femeie! Ia deschide uşa să intre steaua...
Aşa ... oameni suntei voi ori sloiuri de gheță? .. Încet, să nu păliți steaua de prag ...
Opincile îngheate ale bieilor bocneau ca nişte cizme. Intrar în casă; steauasuna subire şi vesel: țing-ling!
Gospodarul, om tânăr, ca de treizeci de ani, zdravăn şi spătos, se uita la ei ca la o minune.
- De unde sunteți voi, mă?
- De la Bordeieni, răspunse cel mare.
Lumina parc-i orbise şi căldura parcă-i topea ..
- Ia desfaceți-vă de cotrențe, mă voinicilor! zise iar omul.
Vasile aşeză steaua, încet, sub icoane, şi începu să dezbrace pe frate-su.
Femeia, subirică şi tânără încă, se înălțase de la măsuța cu trei picioare şiprivea minunată, cu mâinile subsuoară.
- Da’ vi-i tare soacra, bre!
grăi iar omul. Iaca, chiar acu umblam să ne punem de mâncat. Veți mânca şi voi, că este de unde, slavă Domnului! Da-ntâi s-mi cântați. Ați îneles?
Cel mic scâncea încă. Românul se întoarse spre cuptor.-
-Da’ Ghiță unde-i? Măi, şolticiule, ia dă-te jos! ce-ai fugit? Nu te teme, că nu te mănâncă, doar îs tot băieți ca tine ...
După horn, se auzi un mormăit subțire, apoi un căpşor blan ş-un deget care scobea în nas se arătară la lumină.
- Vină-ncoace, zise femeia, şi, apucându-l de mână, îl trase şi-l scoase în mijlocul
casei, lângă măsuța pe care abureau mâncarea şi mămăliga. Copilul, un ciot numai de doi ani, se uita spărios la cei venii şi-şi trăgea, încovoindu-se în jos, mâna pe care i-o ținea maică-sa.
Gospodarul se întoarse spre stelari:
- Ați gătit? Acu să vă dezghețați la mâni întâi. Va să zică, sunteți din Bordeieni? - Ş-a cui sunteți?
- A lui Ion a Balaşei. .. răspunse cel mare.
- Tata-i conțâliu! adogi sfios cel mic.
- Apoi da, cum nu, îl ştiu! răspunse omul. Şi cum de v-a lăsat el să porniți pe aşa ger?
- Am pornit noi singuri.
- Şi nu v-a fost frică de lupi?
Copiii nu răspunseră. Omul se uita zâmbind la ei. Apoi îi întrebă iar:
- Da’ la Vetleem ştiți voi ce a fost?
-Ia să-mi cântați cântecul acela, cu Domnul nostru Iisus.
- Îl ştim! zise repede Vasile. Se apropiară amândoi la icoane; înălțară steaua sub candel, o zguduiră încet, şi clopoelul sună uşor. După aceea îşi ridicară ochii spre rumeneala de zori care învăluia
chipul Maicii Domnului cu pruncul la sân şi începură cu glasuri curate:
” Trei Crai de la Răsărit
Cu steaua călătorind .. „
Şi omul rămase şi el uitându-se spre icoane cu ochii duşi, şi băieiții cântau subire cu glasuri moi, cu gâturile ridicate. Se opreau o clipă, înghțieau şi iar porneau, cântând naşterea Mântuitorului. Femeia ridicase pe Ghiță în brațe, asculta pă” Trei Crai de la Răsărit
Cu steaua călătorind .. „
trunsă parcă de taina serii aceleia şi ochii i se umplură de lacrimi. Şi-n toată casa era linişte, şi-n tăcere, glasurile copiilor cântau vestea cea bună. Străinii venii tremurând prin frig şi în întuneric, necunoscuții care le deschiseseră uşa găzduirii acuma stăteau înfrățiți, şi cântecul simplu umplea sufletele de mângâiere şi de lumină.

pe google si scri acolo vestitorii de mihail sadoveanu?

unde pot gasi poezia vestitori primaverii ?