Asociază fragmentul din textul Matei Iliescu de Radu Petrescu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.   

Textul 1 De când, într-o nefericită împrejurare, părinții lui Matei Iliescu părăsiseră Bucureștii așezându-se în N., obscur orășel de provincie, Tudor nu îl mai văzuse pe vărul său de care îl legau amintiri de neuitat și sentimente adânci. Fu deci grozav de bucuros când tatăl său avu niște treburi în N. și, cunoscându-i sufletul, îl invită să-l însoțească. Dar ce surpriză când, împingând poarta de lemn și intrând pe o alee de trandafiri mărginită de tei groși în scoarța cărora vântul mișca ușor mătănii de praf, se află față în față cu un băiat ca de vreo paisprezece ani, slab, cu ochii întunecați și răi, cu picioarele prea subțiri ieșind din pantalonii rămași scurți, și care ședea pe vine, cu capul pe jumătate ascuns în pledul cu desene pătrate de pe spate, și lovea cu nuiaua în flori, azvârlind în sus petalele lor albe, roșii, zdrobite și sfâșiate, în timp ce striga cu o voce subțire și particular neplăcută „Așa!”. Când îi zări se făcu alb la față, le întoarse spatele și porni în sus pe alee. — Strigă-l, șopti tatăl lui Tudor, ciupindu-l violent de brațul drept pe care i-l ținea. Acesta e Matei. Alergă după vărul său și îl cuprinse pe la spate în brațe, mai degrabă speriat de a nu fi recunoscut în el niciuna din trăsăturile iubite, decât emoționat de această întâlnire atât de dorită și pregătită și când, confuz de mina furioasă pe care o făcu Matei, îi spuse, bâlbâindu-se, cine este, surpriza lui Tudor nu mai cunoscu margini, căci chipul aceluia se umflă pe moment și un râu fierbinte de lacrimi începu să-i curgă din ochi pe piept. La tatăl lui Tudor se repezi cu brațele deschise, plângând mereu și cu o astfel de expresie de dragoste și recunoștință încât el, neputându-i găsi o justificare și rău impresionat și de scena la care fără voie fuseseră martori cu o clipă înainte, își făcu despre nepotul său o impresie defavorabilă. În timp ce se petreceau acestea și unchiul lui Matei, jenat de efuziunile* al căror obiect era, zâmbea fără să știe prea bine ce trebuie să facă și-și suplinea ignoranța prin câteva cuvinte mecanice a căror crudă indiferență Tudor o prinse pentru că el însuși o încerca față de aceste lacrimi și îmbrățișări ale unui străin și avu astfel un sentiment de răutăcioasă complicitate cu tatăl său, din capătul opus al aleii înaintă precipitat către ei o doamnă cu părul cărunt în care Tudor recunoscu pe mătușa lui și la vederea căreia Matei își șterse ochii cu dosul mâinii și se strădui, fără să izbutească prea bine, să își alunge semnele emoției și să-și recâștige contenența** normală. — Băiatul e foarte sensibil, spuse tatăl lui Tudor fratelui său, arătându-i pe fereastră pe Matei care, ținându-și vărul cu mâna stângă pe după umeri, îl conducea prin micul său domeniu. Pășea repede și făcea cu mâna liberă gesturi însuflețite. Domnul Iliescu se posomorî. — Așa este. A suportat destul de greu schimbarea din viața noastră. Deși suntem de patru ani aici, nu se poate împrieteni cu nimeni. [...] Băieții se plimbau prin curte, acum ținându-se de braț. Lui Tudor îi venise greu să înțeleagă noul aspect și fel de a fi al vărului său, dar puțin câte puțin îi recunoscu vechile trăsături, mai ales când Matei parveni***să-și stăpânească emoția, și răspunse cu grabă drăgăstoasă la întrebările aceluia despre orașul părăsit. Matei îl asculta cu o atenție avidă, însă nu-și ridica decât rar ochii din pământ. [...]  Când fură însă în casă și trebui să-i arate cărțile, Matei se însufleți din nou. La cină, așezat la masă vizavi de vărul lui, între doamna Iliescu și avocatul Albu, îi făcea semne vesele cu mâna, apoi îi deschise din nou înainte cărțile, îl puse să le atingă, deschise un volum mare și îi citi de acolo o pagină cu vocea lui subțire deodată emfatică**** și la rându-i, ca să nu tacă, dus de entuziasmul care îl cuprinsese, Tudor începu să-i vorbească despre colegii lui, despre profesori, despre prieteni. — Eu nu am prieteni! strigă Matei întrerupându-l și ochii lui își recăpătară căutătura cea rea. Tudor tăcu, neștiind ce să zică, din nou cu sentimentul că se află în fața unui străin. 

 Radu Petrescu, Matei Iliescu